3 strategii de alegere a îngrășământului pentru plante, în funcție de cultură

3 strategii de alegere a îngrășământului pentru plante, în funcție de cultură Leave a comment

Plantele de cultură au nevoie de câteva condiții esențiale pentru a se dezvolta și a avea o bună productivitate, iar atunci când aceste condiții nu pot fi asigurate în mod natural, se impune intervenția fermierilor, prin aplicarea îngrășământului.  Este vorba de lumină, dioxid de carbon, apă și nutrienți minerali, elemente care sunt indispensabile oricărei culturi, indiferent că vorbim de cereale, culturi legumicole, pomi fructiferi sau plante de grădină.

În acest articol ne vom referi la nutrienții minerali, pe care plantele îi extrag din sol, fapt pentru care este esențial ca terenul cultivat să fie unul fertil, perfect adaptat plantelor din cultură. Principalii nutrienți de care plantele au nevoie sunt fosforul, potasiul, calciul, azotul, sulful și magneziul, gradul de fertilitate al solului stabilindu-se în funcție de conținutul de astfel de substanțe și de concentrația acestora.

De ce sunt necesare îngrășămintele

Chiar dacă vom găsi un teren foarte fertil, perfect pentru cultura pe care dorim s-o înființăm, compoziția acestuia se va modifica de la un sezon la altul, din cauză că plantele absorb acei nutrienți de care au nevoie. Astfel, cantitatea de substanțe benefice care se regăsesc în mod natural în sol se diminuează, iar un sol care a fost extrem de prielnic la început, își pierde din proprietăți. Totodată, cantitatea de nutrienți scade și ca urmare a unor procese naturale ce au loc în sol, iar pentru a asigura în continuare o bună fertilitate a solului, aceasta trebuie completată. În acest scop, este necesară de aplicarea îngrășământului, iar procedura poartă denumirea de fertilizare.

Îngrășămintele pentru plante se împart în două mari categorii, după cum urmează:

  • Îngrășămintele organice – conțin substanțe nutritive obținute din resurse naturale neprelucrate, sau prelucrate în foarte mică măsură. Cele mai des utilizate resurse pentru obținerea îngrășămintelor organice sunt deșeurile animale – din care se obține gunoiul de grajd – și resturile vegetale, care stau la baza compostului vegetal. Denumite și îngrășăminte naturale, sunt folosite cu precădere în agricultura ecologică și în culturile bio.
  • Îngrășămintele chimice – sunt produse obținute prin prelucrarea chimică a anumitor resurse din care se extrag nutrienții minerali necesari hranei plantelor. Îngrășămintele chimice au eliberare rapidă, astfel că nutrienții ajung în sol la scurt timp după fertilizare iar efectul este unui imediat, spre deosebire de îngrășămintele organice, care sunt soluții cu eliberare lentă.

Strategii de fertilizare

Cantitatea optimă și tipurile de nutrienți minerali diferă de la o cultură la alta, de aceea și strategiile de fertilizare sunt specifice fiecărei culturi în parte. În toate cazurile, aplicarea îngrășămintelor trebuie să se facă după ce a fost întocmit în prealabil un plan de fertilizare adaptat sistemului de cultură, în care să se țină cont în special de culturile premergătoare și de rezultatele unei evaluări a necesarului de îngrășăminte pe terenul respectiv.

1. Fertilizarea leguminoaselor

Când vine vorba de leguminoase, întâlnim trei categorii de culturi, respectiv cele de câmp, cele din sere și culturile din solarii. În cazul legumelor cultivate în câmp și în solarii, fertilizarea de bază se efectuează toamna, urmată de fertilizări faziale, care sunt mai intense pentru culturile din solarii. Fertilizarea de bază pentru culturile din câmp se face prin administrarea de îngrășăminte organice în cantități de 20-40 de tone la hectar, în timp ce în solarii se administrează același tip de îngrășăminte, dar în cantități de 60-70 de tone la hectar. O a doua fertilizare se aplică în câmp primăvara, cu azotat de amoniu sau îngrășăminte complexe, apoi se continuă cu fertilizări faziale, în funcție de perioada de vegetație. Pentru legumele din solarii se aplică același tratament, însă mult mai intens decât în câmp.

În sere, fertilizarea se face o dată pe an, între ciclul I și ciclul II de producție, folosind 80-100 de tone de gunoi de grajd la hectar.

2. Fertilizarea porumbului

Se realizează după o analiză amănunțită, care trebuie să țină cont de cantitatea de boabe la hectar planificată, conținutul de nutrienți din sol, nivelul precipitațiilor din anul anterior, resturile vegetale încorporate în sol și cultura premergătoare. Pentru a produce o tonă de boabe la hectar, o cultură de porumb are nevoie de 24-30 de kilograme de azot pe suprafața activă, 20-23 de kilograme de potasiu și alte elemente nutritive. Necesarul de fosfor și potasiu poate fi asigurat printr-o singură administrare, însă pentru azot se impun mai multe etape de administrare, întrucât este o substanță ușor solubilă, care se dizolvă în apa din sol și migrează împreună cu aceasta.

3. Fertilizarea grâului

În cazul grâului, este nevoie de azot și fosfat în primele trei luni după cultivare, nutrienți ce pot fi administrați în patul germinativ sau imediat după semănat, în proporțiile necesare, în funcție de gradul de fertilitate a solului. La 6-7 luni după semănat, în faza de alungire a tulpinii, crește necesarul de azot, potasiu, sulf și fosfat, substanțe care trebuie asigurate în această perioadă prin administrarea de îngrășăminte. În fine, în faza de umplere a boabelor, se recomandă aplicarea de îngrășăminte pe bază de azot, fosfat, bor și magneziu, pentru un randament cât mai bun al culturii.

Foarte important de reținut este faptul că fertilizarea se face ținând cont de tipul fiecărei culturi și de particularitățile solului, iar un model de succes aplicat într-o anumită regiune se poate dovedi un eșec total într-o altă zonă, unde condițiile sunt cu totul altele.

Sursă Foto: Pixabay

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *